Îți va fi dor..

Hai să-ți explic câte ceva
Despre cum era când eram noi cam pe la vârsta ta,
Da, noi n-aveam griji de bani, băi nene
Ieșeam repede toți din casă, bucuroși că n-avem teme..

Ne fluieram la geam sau ne căutam mereu la uși
Făceam schimb de mașini și fetele de păpuși
Ieșeam și noi prin parcuri
Și n-o să-ți vină să crezi
Câte puteam face c-o minge și patru pomi drepți
Făceam porțile și-apoi ziceam să-i dăm bătaie
De dimineața până seara jucam fotbal, c***e
Care ruj, ce războaie?
Email-u' era scrisoare și se tiparea pe foaie.

Bicicletele cu frână la pedală, o să le uiți,
Orele de joacă după școală, o să le uiți,
Și-ți vei aminti mereu, când o să m-asculți,
Dar să nu uiți c-a fost cândva la modă să umbli desculț.

Îți va fi dor, dor
Să mai poți petrece o zi
Nu-i ușor
Când vremea ta nu va mai fi
Îți va fi dor, dor
Să mai poți petrece o zi
Nu-i ușor
Când timpul te va depași..

Îți va fi dor - Doddy ft. Adeline

Te cunosc de undeva [11]

           Când am intrat în clasă toți ceilalți au încremenit pentru o secundă după care au sărit pe mine. La propriu. Însă a intervenit Tara.

            -Hei, hei! Ușor mă! O speriați.

            -Soph’ !!!! Sare un coleg… ciudat de după mulțimea aflată în fața mea. Ce faci iubire?

            Am încremenit. ..Iu.. iu… iubire? Dar credeam…Atunci Tara i-a dat o palmă.

            -Știi bine că nu e iubita ta, iar dacă află Nate îți întoarce capul la spate.

            -Oh.. piticul ăla?

            -Ai grijă!

            Doamna profesoară a intrat în clasă, însă nu am observat-o..mă gândeam la ce se întâmplase adineauri.

            -Ohh, Sophie! Bine ai revenit printre noi.

            -Psst, Soph!

            -Ăăă da, da .. ăă..

            -O să începem ușurel bine?

            -Bine.

            Profesoara a intrat într-o recapitulare special pentru mine. Nici nu am simțit când a trecut ora.  În pauză am ieșit pe hol împreună cu Tara. Toți erau acolo. Nate a luat-o pe Tara de mână și s-au dus să vorbească ceva.

            -Am uitat să îți spun ceva..Ai grijă de Soph’ și de tipul ala.

            -Deja a luat-o cu „ce faci iubire?”, iar Soph’ era speriată.

            -POFTIM?!

            -Calmează-te, Nate!

            -Soph’ e a mea și nu am de gând să las orice tembel să vorbească cu ea, mai ales să profite de faptul că ea a suferit un accident..

            Între timp…

            -Cum a fost prima oră Sophie? mă întreabă foarte curios Ken.

            -Păi, a fost bine.

            -Mă bucur. O să mai ai încă 5. Ai cum să te plictisești. Interveni Alison foarte plictisită

            Tara și Nate au revenit. Nate mi-a tras o privire după care a plecat în clasă. Grupușorul s-a spart și imediat după s-a sunat de oră. Toate orele au decurs la fel. Profesorii începeau recapitulări pentru a mi se explica noțiunile pierdute. După ore am mers cu toții la o ciocolată caldă. Nate s-a așezat lângă mine. Asta era prima dată când era atât de apropiat de mine ceea ce m-a făcut să roșesc.

            -Soph’ , îți este rău? mă întreabă fetele speriate.

            -Nu cred.. ăăă adică nu! Ăăm.. sunt bine!

            -Ești roșie ca un rac fiert. spune Ken râzând.

            -Nu râde de mine bine?!

            -Băi Nate, te-ai așezat lângă fată și ea deja roșește. Îl bufnise râsul pe Kevin.

            -Nu-i adevărat! Spun eu țipând și roșind și mai tare.

            Nate se uita la mine și zâmbise. Lucru care m-a făcut și pe mine să zâmbesc.  După ce am băut ciocolata caldă ne-am pornit cu toții spre casă. Pe drum, tot aruncam câte o privire spre Nate care avea același aer plin de mister și tristețe ca atunci când l-am văzut prima oară. Eram foarte gânditoare..

            -Ce s-a întâmplat? Spune Tara către mine foarte suspicioasă.

            -Nimic.

            -Ești aceași Sophie pe care o cunosc! Se răsti puțin Alison.

            -Ce vrei să spui? O întreb curioasă.

            -Se observă de la o poștă ființă că ai tu ceva! Dar tu răspunzi cu „nimic”! Arătăm a fraieri sau ce?!

            -ALISON! Strigă la ea Nate!

            Toți s-au oprit și l-au privit pe Nate nedumeriți. Nate m-a luat de mână și a început să meargă repede. S-a oprit în fața lui Alison..

            -Cât timp ești conștientă că ea nu își poate aminti cine este să nu îndrăznești să mai faci asta!

            -Îmi pare rău! M-am enervat puțin!

            -Ține nervii pentru tine.

            Nate s-a uitat la mine, apoi în jos. Mă ținea strâns de mână. Eu eram total în ceață…

Ea. Eu. Ea

    Am mai văzut oameni care credeau că o cunosc. Considerau că știu totul despre ea și că știu chiar și felul în care gândește ea... N-a fost așa.. Au căzut de fraieri când au observat că nu cunoșteau nici măcar un sfert din fata pe care susțineau că o cunosc ca pe podul palmei..
   Nu e o fată ca toate celelalte. E genul de fată care se îmbracă sport, care poartă mai mereu teniși, care nu se dă cu tona de machiaj, care prefera să privească seriale și să mănânce toate prostiile posibile, iar toate astea acasă, în pijamale și asta în loc să meargă în club aranjată toată, pe tocuri de nu știu câți centimetri care îi ucid picioarele și sufocată de rochia strâmtă care scoate cel mai mic detaliu în evidență..
   Asta nu înseamnă că este o fată timidă. Nu e genul de fată ușor influențabilă. E sensibila, dar e sensibilă în felul ei. Preferă să arate duritate și verticalitate. E amabilă, zâmbăreață, aeriană, copilăroasă, încăpățânată...blândă.. Ea e ceva ce multe și-ar dori să fie. Ea e iubitoare.
   E indiferentă față de ce zice lumea. Știe că e mai bună de atât.

Ești o babă comunistă! :)

   Nu prin prea des ocazia de a mă reîntoarce în copilărie și să joc aceleași jocuri ca atunci. Dar când prind această ocazie, profit de ea.
   Astăzi.. a fost o zi memorabilă, cel puțin pentru mine. Mi-am regăsit copilul din mine și l-am eliberat. Măcar pentru o zi, dacă în restul timpului trebuie să pretind că sunt o domnișoară, că sunt mare și am responsabilități. Habar n-aveți ce bine a fost.
   Până când...
   ..țipă babă, pardon, o doamnă în vârstă, la geam, să mă duc în casă că e 10 jumătate și fac gălăgie. Atunci m-am enervat pe loc.
   Fraților, asta e nebunie curată! Când eram eu mică, stăteam până la ora 12 noaptea afară și mă jucam "Gardiana 10" și "De-a v-ați ascuns" și eram o gloată de copii și nu ne zicea nimeni nimic, iar astăzi.. într-o zi de VARĂ când toți prichindeii ies afară să se joace, scoate băbăciunea capu' pe fereastră și urlă că e târziu...Pai de asta nu mai ies copii afară mă ! Că stau băbuțele pe bancă la bârfă și comentează, ș-apoi e prea târziu....
   Frățică, dacă nu îți convine, mută-te tată la casă, undeva la țară dacă vrei liniște și pace. Țipi ca !@$%^* la săracii copii care se mai joacă și ei un pic ca pe vremuri că în rest stau toată ziua cu capul în telefoane, tablete și calculatoare. Și de ce țipi? Că vrei tu liniște, că ești babă și vai de mine te doare capu'. Da de durut nu te doare când îl vâri pe geam și urli nu?
   Faza cea mai dură e că dacă le răspunzi, zic că ești impertinent, dar ele când îți zic să te duci la mă-ta acasă să te dai în figuri dau un exemplu foarte frumos copiilor care stau pe lângă tine.
   Băbăciuni ca astea  strică generațiile de copii, că lor le e frică să mai stea pe afară din cauza celor ca ele care „dacă nu pleacă, cheamă poliția”.. Așa, speriați copii! Altceva n-aveți de făcut! Doar când erau copii voștri mici și se jucau ca noi, tot așa îi fugăreau moșnegii și babele! Ce-i drept!
    Bravo „doamnelor” ! A-ți primit premiul Nobel pentru grad ridicat de inteligență! :)

Mai ții minte?

• Mai ții minte când ieșeam afară cu păturile și ne jucam cu păpușile?
• Mai ții minte când ploua afară, iar noi ne ascundeam în scară, ne așezam pe o pătură și ne jucam cu figurinele zis și „alea mici”?
• Mai ții minte cum dura câte o oră ca să facem casa păpușilor? Apoi ne jucam puțin și ne plictiseam și stricam tot...
• Mai ții minte de „Lupul și culorile”, „Să vină să stingă focul..”, „Șoarecele și pisica”, „Mama și copii” („Eu sunt sora cea mai micăăă!”, „Eu sunt mama!”, ”Eu sunt sora cea maree!”.. etc.)?
• Mai ții minte de acel „Nu mă mai joc cu tine!”?
• Mai ții minte cum ieșeau mamele afară ca să ne cheme în casă, iar noi câteodată de ascundeam? 
• Mai ții minte de 3,54? =))
• Mai ții minte de „Șotron”, „Ața”, „Fete, fete, băieți, băieți” și cum ne certam mereu care cum a călcat linia?
• Mai ții minte de revelionul în care ați rămas la mine și am băut șampanie cu mama?
• Mai ții minte de „Vaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaiiiiii... ce-aiiii făăăăcuuuuuuuut?”
• Mai ții minte cum atunci când ne luam o pungă de ceva, după ce mâncam puțin strângeam punga la gură zicând „Păstrăm și pentru mai târziu” sau când spuneam „Ia câte unul ca să ne rămână mai mulți”. 
• Mai ții minte cum ne îmbrăcam cu hainele mamelor și ne încălțam cu tocuri spunând că suntem doamne dintr-o societate înaltă? 
• Mai ții minte cum umpleam ceștile, oalele și farfuriile cu apă spunând că noi facem mâncare?
• Mai ții minte cum împărțeam absolut tot ce aveam?
• Mai ții minte ce bine era când nu ne interesa cum ieșeam afară? Când prima bluză ce pica în mână și primii pantaloni erau perfecți? (oricum tot în coșul cu rufe ajungeau)..
• Mai ții minte cum ne jucam în noroi? Și ne uitam la fetele mai mari întrebându-ne ele de ce nu se murdăresc niciodată? :))
• Mai ții minte cum frecam cărămizi sau cretă de asfalt și spuneam că facem „nisip fin”? 
• Mai ții minte cum era când ieșeam afară fără chei și telefoane? 
• Mai ții minte cum era când aleea era plină de copii? Când lumea trecea și se mira cât de mulți suntem? Răsuna aleea de râsete și țipete de la 8 dimineața până la 10-11 seara.. :))
• Mai ții minte cum ne cocoțam în copaci după cireșe, dude, corcodușe? 
• Mai ții minte de acel „Nu mă duc în casă că mă oprește”? 
• Mai ții minte cum ne doream să creștem mari? Ce porcărie... 
• Mai ții minte cum era să fii copil? ...
• Mai ții minte ce bine era?

..mai ții minte?..

Te cunosc de undeva [10]

            -Dacă nu mă voi descurca? ...
            -Soph’ ..

            -Scumpa mea, ești puternică, isteață și curajoasă. Mă îndoiesc că nu te vei descurca. În caz de ceva, toți ceilalți vor fi acolo.

            -Doar Tara, Nate și Kevin sunt la același liceu cu mine?

            -Nu. Lexy, Claire și Alison sunt în 11B. Tu și Tara sunteți 11A. Oh era să uit. Și Ken e în clasă cu tine. Scumpo, o să mai dureze până te vei obișnui cu toți. Va fi totul în regulă.

            -Atunci cred că mă duc să mă odihnesc. Mâine mă trezesc devreme.

            -Bine scumpo. Te lăsăm. Somn ușor.

            -Mulțumesc.

            Doamna Lisa și Ronny au ieșit din cameră. Eu m-am schimbat în pijamale și m-am băgat în pat. »De ce nu pot să îmi amintesc? Și ce s-a întâmplat de am pățit așa ceva? De ce lumea evită să îmi spună? Ce o să fac dacă nu mă descurc?« ... Mă foiam, mă întorceam de pe o parte pe alta. Nu puteam să dorm. M-am ridicat din pat cu gândul să mă duc să îmi iau un pahar cu apă. În bucătărie, doamna Lisa și Ronny vorbeau.

            -Mamă serios? O trimiți la școală? Îi va fi foarte greu!

            -Nu am alte idei, Ronny. Nu știu cum să fac să își amintească!

            -Mamă, cum crezi că va reacționa când toți acei elevi vor veni la ea..”Sophie, te-ai făcut bine!”,”Ce faci Sophie?”...Și ea nu cunoaște niciunul, mamă...

            -Am vorbit cu profesorii și cu directorul. A făcut o ședință cu toți elevii.. vor ști cum să se com....

*hodorong-trong*

            -Cine-i acolo?

            -Sophie? Nu dormi?

            -Am venit să îmi iau un pahar cu apă...

            -Bine scumpo, dar fugi și te pune înapoi în pat.

            Ajunsă în cameră, m-am pus în pat și am adormit repede, spre uimirea mea. A doua zi a venit pe nesimțite. Ușa de la cameră se auzi și deodată soarele a năvălit asupra ochilor mei.

            -Bună dimineața, rază de soare! Încă nu te-ai trezit? spune doamna Lisa râzând.

            -Ăăă.. da, da.. sunt trează...*zic asta întinzându-mă și afundându-mi capul în pernă*

            -Haide somnoroaso, trezește-te! Tara, Kevin și Nate te așteaptă jos!

            Când am auzit numele Nate am sărit arsă din pat. Doamna Lisa se amuza copios pe seama asta. În câteva minute eram îmbrăcată, pieptănată, cu geanta făcută, iar mațele mele schiorlăind teribil.

            -Sophie, dacă nu te grăbești o să întârzii.

            Ceilalți erau amuzați de cum înfulecam micul dejun. Am terminat, dar am ieșit din casă cu o felie de pâine prăjită în gură. Ceilalți râdeau.

            -Data viitoare să știi să te trezești mai devreme! Spune Tara cu o notă de amuzament.

            -Ești gata pentru școală? Mi se adresă Kevin.

            -Da. Nu. Adică da. .... nu știu.

            Nate era tăcut. Aceeași privire  o avea de când l-am văzut prima dată, iar eu nu îndrăzneam să îi spun ceva..

            -Și.. iată-ne ajunși la minunatul liceu Ellesmere!!! Spune Kevin râzând.

            -Hei, adormiților!

            -Bună Ken!

            -Salut Tara! Hei, Kevin! .. Nate?!

            -Salut Ken!

            -Ken.

            -Ce ești așa molâu, frate?

            -O zi nașpa.

            -Da, la el toate zilele sunt nașpa... râde Kevin.

            -Auzi măi? Da’ n-ai uitat pe cineva?

            -SOPHIEEEE!!! Scumpo,ce faci? Mai dai și tu pe la școală?

            -Um..  Hei ... ăă...ăm...

            -Ken!

            -Ăăă? Da!

Toți ceilalți au început să râdă, mai puțin Nate care doar a ridicat colțul gurii. Eu m-am înroșit toată și am lăsat capul în jos de rușine. Sa sunat de oră. Am intrat în școală și deja simțeam cum toate privirile se îmbulzeau asupra mea. Mergeam alături de Tara în spatele băieților, cu capul în jos. Tara mi-a pus mâna pe umăr zicându-mi »Va fi bine!«.

            -Băieți, eu mă grăbesc. Am prima oră chimie, iar profa țipă dacă intru după ea.

            -Bine Kevin! Baftă. Ne vedem în pauză, frate!

            -Baftă!

            -Nate, tu ce ai prima oră? Îl întrebă Tara.

            -Mate.

            -Îhh.. ok. Ne vedem în pauză.

            Tara m-a luat de mână și m-a dus în clasă..

Minipost -7-

 - Ești frumoasă.
 - Știi să minți frumos. :)
 - Nu mint! Ești frumoasă.
 - Și de ce, mă rog, sunt frumoasă? :) Eu nu sunt ca celelalte fete. Eu nu mă îmbrac în haine scumpe, nu îmi aranjez părul mereu, nu mă machiez..
 - Păi de asta ești frumoasă. Prin simplitatea ta.
 - Nu sunt frumoasă. Termină cu asta.
 - Tu să termini. Ești frumoasă.
 - Nu sunt.
 - De ce crezi că nu ești frumoasă?
 - Uită-te la mine. Tu ai ochii frânți în bucăți, vezi în culori? Ce e cu tine?
 - Nu eu sunt cel care vede în culori.. Tu ești.
 - Văd destul de bine.
 - Nu, nu vezi..
 - Ba da.
 - Ba nu. Tu nu vezi simplitatea ce te caracterizează, tu nu îți vezi zâmbetul atât de dulce și de inocent.. Nu observi buzele ușor conturate de acea nuanță rozalie și nu vezi nici ochii tăi frumoși. Tu nu vezi cât de frumoasă ești..
 - Chiar crezi că sunt frumoasă?
 - Nu cred, știu asta. Și ești a mea!
 - Și pentru cât timp voi fi a ta? Pentru o zi, două, o lună, un an? Cât timp?
 - Ești a mea! Și vei fi a mea pentru totdeauna!
 - Pentru totdeauna e o perioadă lungă de timp..
 - Și perioada asta lungă eu vreau să o petrec cu tine.
 - De ce?
 - Te iubesc!

Pentru că sunt curioasă.

          Dragii mei cititori,
   Deși știu că nu sunteți în număr foarte mare, eu mă bucur totuși că cineva, acolo, într-un colț de țară/ oraș, citește prostiile postările mele.
   În primul rând, țin să vă mulțumesc pentru susținerea acordată. Să văd că blogul meu este vizitat, deși poate nu sunt chestii atât de interesante, mă bucură.
   În al doilea rând, vreau să vă anunț că totul este scris de mine, sunt unele părți care sunt „culese” de pe ici pe colo și de aceea sunt puse în ghilimele. Nu plagiez, stați lin. Nu ar mai avea niciun rost.
   În al treilea și ultimul rând vreau să îmi răspundeți la câteva întrebări:

1. Cum ați dat de acest blog și de cât timp îl urmăriți?
2. Ce vă face/ vă atrage să citiți acest blog? 
3. Ce așteptări aveți de la acest blog?
4. Ați vrea se schimbe ceva anume?
5. Ați vrea să aflați mai multe despre scriitoare?

    Aștept cu nerăbdare răspunsurile voastre, le puteți lăsa în secțiunea de comentarii sau eventual pe adresa mea de e-mail: pirvu.corina98@yahoo.com ^^

Cu drag, Corii.

   xoxo    

Te cunosc de undeva [9]

          Nu băgam în seamă ce zicea Lexy, privirea mea era fixată pe Nate. Îmi răsunau în minte cuvintele care mi le spusese doamna Lisa acum câteva zile: „el este prietenul tău”. O lacrimă se prelingea pe obrazul meu, apoi încă una, și încă una.. până când am început să plâng în hohote. Toată lumea mă privea speriată, iar Lexy credea că a spus ceva greșit. Nici eu nu știam de ce plângeam.

            Poate că mă durea prea tare faptul că nu puteam să îmi amintesc nimic. Mă durea ideea că toți se străduiau să mă ajute, iar eu parcă nu îmi dădeam silința deloc. Claire și Tara au reușit încetul cu încetul să mă calmeze. Eram puțin speriată însă toți ceilalți deși zâmbeau, se putea observa îngrijorarea din ochii lor.

            -Te-ai descărcat, Soph’ ? mă întrebă Alison.

            -Um.. cred că da.

            -M-ai speriat nebuno! sări Lexy și mă îmbrățișă strâns. Am crezut că am spus ceva greșit.

            -Nu! Nu e vina nimănui. Nu știu ce mi-a venit.. m-am pierdut cu firea. Sunt bine.

            -Atunci.. putem porni? Ne chinuim cam de o oră. Spune Claire amuzată.

            -Da! Abea așteptam ziua asta.

            -Atunci să mergem. Luă Alison inițiativă!

            Tot drumul le-am sâcâit pe fete să îmi spună unde mergem. Niciuna nu a vrut să îmi spună și eu eram din ce în ce mai curioasă. Din cinci în cinci minute întorceam capul spre  Nate. Avea aceeași privire ca și atunci când m-am trezit la spital. Nu îndrăzneam să vorbesc cu el, dar nici nu îmi plăcea să îl văd așa.  Mă rodea ceva în interiorul meu. Mă uitam la el și îmi rulau imaginile cu el din acea ramă.

            Într-un sfârșit am ajuns la destinație (deși eu nu știam care e). Am intrat, iar în față erau niște scări albe care duceau la etaj. Am urcat, apoi am intrat intr-o „cameră” micuță, drăguț ornată. Pereții roșii erau „asortați” cu canapelele ce erau de culoare crem.  În mijlocul camerei era un spațiu mare ce servea drept ring de dans. Oricum locul era destul de liniștit fiind singurele persoane de acolo. Ne-am așezat cu toții la o masă și am comandat. Apoi am început să jucăm diverse jocuri, am spus glume, iar Ken a făcut-o pe Tara să râdă atât de tare încât i-a ieșit ciocolata caldă pe nas. Mă tot uitam la Nate, iar când observa că îl priveam, întorceam repede capul. A fost o zi tare drăguță și am apucat să îi cunosc pe toți ceilalți mai bine.

            Am ajuns acasă pe la 21:34. Cum am intrat în casă, doamna Lisa m-a asaltat cu sute de întrebări, apoi domnul John a început să râdă spunându-i că se comportă ca un copil.

            -Dar vreau să știu cum a fost! Sunt curioasă.

            -Oh, Lisa! Lasă fata să se ducă să se odihnească. O să o întrebi mâine.

            -Bine, bine! Haide scumpo, mergi și te odihnește.

            -Mulțumesc!

            Cum am ajuns în cameră m-am schimbat și nici nu am simțit când am adormit. Nu am visat absolut nimic. Am avut un somn profund. Dimineață (de această dată dimineața la mine fiind la 12:23) am deschis ochii încet și i-am închis foarte repede la loc. Razele soarelui și-au făcut loc printre draperii, fixându-se fix pe ochii mei. Cu un zâmbet șiret, mi-am pus perna pe față și m-am ridicat repede din pat. Am rămas cu privirea țintită spre rama cu poze. Am zâmbit și m-am dus spre baie. Mă uitam în oglindă și mă analizam. Ochii verzi precum smaraldul erau așa triști deși străluceau...

            „Până la urmă, cine sunt? De ce am ajuns în starea asta? De ce nu pot să îmi amintesc?” ..

            Lacrimile au început să curgă șiroaie, iar eu nu le puteam opri. Eram supărată pe mine. „Bravo, fato! Ai reușit să faci viața tuturor un calvar. Ești mulțumită acum?”  .. Ies din baie ștergându-mi lacrimile și mă opresc în dreptul ușii. Un băiat stătea pe patul meu și mă studia. Fața lui îmi era așa cunoscută, exact ca și celelalte chipuri. Îi cunoșteam pe toți de undeva. Știam că l-am văzut la spital, împreună cu o fată roșcată.

            -Bună Soph’ !

            -..

            -Eu sunt Ronny. Sunt fratele tău mai mare..

            Când am auzit asta, am avut un sentiment ciudat. I-am sărit în brațe și am început să plâng în hohote. Parcă atât știam să fac, să plâng.. să-mi plâng mie de milă. Doamna Lisa ne privea din dreptul ușii de la cameră, foarte îngândurată..

            -Soph’ ești bine?

            -De ce nu pot să îmi amintesc nimic? Vreau să știu de ce am ajuns în halul ăsta, spun suspinând..

            -Toate la timpul lor Sophie, mai ai puțină răbdare. Am o veste care poate te va încânta. De mâine, vei începe din nou cursurile.

            -Mamă! Are destule persoane în jurul ei care o năucesc de cap, iar tu o trimiți la școală?

            -Ronny, e în regulă. Poate o să fie de ajutor.

            -La școală tu mergeai împreună cu Tara, Nate și Kevin.

            La numele Nate, am tresărit. Am întors capul spre rama cu poze și priveam în lung..

            -Orele tu le începi la 8, deci va trebui să te trezești dimineață. Cărțile sunt în birou, iar orarul tot acolo. Tu și Tara învățați în aceași clasă, deci o să fie mereu cu tine, stai fără grijă. Nate are clasa lângă a ta, iar Kevin la etaj. El e a 9a la același liceul. O să fie totul bine scumpo....

Spune.

Sunt momente în viață când vrei să spui ceva, cuiva, dar nu poți.

Nu poți pentru că ți-e frică ca acele lucruri să nu aibă un impact prea mare, un efect.. negativ.

Ți-e frică ca nu cumva să ți se interzică ceva sau să se supere cineva drag ție pe tine.

Și îți mai este frică ca nu cumva să fii luată în derâdere.

Ți-e frică să nu pierzi persoane dragi din jurul tău, deja ai pierdut destule.

Ș-apoi te gândești că nu are rost să deschizi gura degeaba..

Te închizi în tine din cauza acestei frici.

Și urli tare din interior..

SPUNE! SPUNE! SPUNE!!!

Dar tu continui să taci și să nu faci nimic. 

Și uite așa, ajungi să suferi.

Și..

..încet, încet..

..mori..

Te cunosc de undeva [8]

            -Shopie!

            -Aaa!

            -Ești bine?

            -Da.

            -Respirai greu, te zbăteai. Sigur ești în regulă?

            -Da. Cât e ceasul?    

            -14:00

            -Cât?!

            -Calmează-te! Sunt și fetele aici. Mă duc să îți pun masa.

            -Doamnă Lisa..

            -Da?

            -Nimic. Am uitat ideea.

            -O să îți aduci tu aminte.

            -Mda..

            -Le zic fetelor să vină sus?

            -Da, ar fi în regulă.

            -Bine atunci.

            Fetele au urcat la mine în cameră, am mâncat și m-au ajutat să îmi aleg ținuta, oarecum. Fiind început de primăvară, mi-am luat o pereche de colanți cu o bluză neagră mai largă și un hanorac în caz de o să îmi fie frig. La ora 15:30 toată lumea era în fața casei mele. Îmi tremurau picioarele, probabil de la emoții. Era pentru prima dată când făceam cunoștință cu băieții și când vedeam gașca împreună. Am respirat adânc și am ieșit din casă.

            -Hei Sophie! Mă salută un băiat brunet cu ochii albaștri, foarte albaștri..

            -Salut.

            -Bună Sophie! Ce mai faci? Un alt tip înalt, brunet, cu ochii căprui.

            -Hei, hei! Ușor, să nu speriem biata fată! Spune Lexy amuzată.

Eram așa de emoționată încât strângeam mâna lui Lexy atât de tare încât cred că am lăsat-o cu vânătăi.

            -Unde sunt ăilalți?!

            -Ce s-a întâmplat Alison?

            -Lipsesc doi băieți! Dacă îndrăznesc să nu vină...Îi ucid!

            -Vor veni ei. Mai așteptăm puțin.

*din perspectiva lui Nate*

            Ken venise la mine într-un suflet. Alergase tot drumul. Era 15:57, trebuia să fiu de mult în fața casei lui Sophie, dar nu am îndrăznit să merg.

            -Ești nebun?! Ce dracu faci? Nici nu ești îmbrăcat, mișcă-te o dată! Toți ceilalți așteaptă.

            -Nu merg.

            -Ce?! De ce?!

            -Nu mai rezist să o văd așa. Mă doare. Și e vina mea pentru tot.

            -Ești idiot! Nu e vina ta! Nu ești responsabil de nimic. S-a întâmplat! A fost un accident! Nu te învinui tu pentru asta.

            -E vina mea că am lăsat-o să plece. E vina mea că nu am avut grijă de ea.

            -Și ce voiai mă? Să o ții în lanțuri? Asta este, treci peste!

            -Cum să trec peste?! Nu își aduce aminte nimic, cine e, cine sunt.. Ce rost are?

            -Atunci e vina ta!

            -Hă?

            -Și singurul mod ca să îți ceri scuze este să vii! Dacă tu, prietenul ei nu o ajuți și nu o susții atunci cine, Nate? Cine?

            -Tu și discursurile tale! Mă duc să mă îmbrac.

            -Ăsta e băiatu’ meu! Mai repede!

*din perspectiva lui Sophie*

            -Alison? Mergem? Stăm aici de jumătate de oră și nu știu pe cine așteptăm.

            -Sunt niște nesimțiți. Să mergem.

            Ne pregăteam toți să plecăm, când deodată, din casă iese Tara alergând.

            -ALISOOON! SUNT PE DRUUUUM!

            -Ce?

            -M-au sunat. Sunt pe drum. Imediat..

            Eu eram lângă hamac și o țineam strâns de mână pe Lexy. În fața casei opri o mașină. Doi băieți își făcură apariția. Era băiatul de la spital împreună cu încă un tip care avea o față cunoscută.

            -Mergem?

            -Acum te-ai gândit să vii? De ce n-ai venit la sfârșit? Sări Alison.

            -Scuze de întârziere. Mergem?

            -Mai întâi facem onorurile. Spune Lexy, luându-mă de mână.

            -Soph’ ei sunt: Ken, Drake, Kevin, Joe și Nate.

Doar.. DISPARI!

   E frumos nu? Când mândria, orgoliul și ego-ul le pui mai presus de toate nu? Când tot ce a-ți realizat ai năruit într-o secundă printr-o decizie care i-a ucis inima? E frumos? Te simți mândră?
   Nu s-a aruncat legat la ochi în nicio prăpastie, tu l-ai împins acolo, iar noi toți am întins mâna să îl ajutăm, dar el.. credea doar în iluzia ta.
   Ar fi cazul să te maturizezi și să nu îți etalezi "suferința" pe site-uri de socializare. În plus, așa-zisele cuvinte nu mai au niciun rost, nu au puterea de a schimba ceva.
   Nu e orb și nici fraier, doar a deschis ochii larg și a văzut ce persoană ești. Nu a pierdut nimic, ci din contră a câștigat multe...
   TACI!!! SĂ NU MAI AUD VREUN CUVÂNT DESPRE "IUBIRE" DIN PARTEA TA! Arunci vorbe în stânga și în dreapta cum că meriți mai mult, mai bun, vezi să nu! Nu meritai nimic din ceea ce ți-a oferit el și mai ai tupeul jegos să te ridici și să zdrăngănești cuvinte MARI pentru cineva care tratează totul cu o indiferență desăvârșită.
  Ceea ce mă omoară este că ai îndrăznit să rănești persoana la care eu țin cel mai mult! Ai îndrăznit să ștergi zâmbetul ce îi înseninează fața chiar și pentru o secundă.
  Dacă ai reușit să schimbi ceva de-a lungul timpului... iată că ai dat cu piciorul în baltă și totul s-a întors la cum a fost înainte, dar.. cum așa ceva este lipsit de valoare pentru tine, ce mai contează, nu? :)
  Tot ce poți să faci acum.. este să dispari. Fă-te nevăzută. Pleacă! Și fă-ne favorul de a nu te mai întoarce. Noi n-avem nevoie de tine...

Meh..alții..

• Ce grasă e! - E na! Și ce dacă? Măcar nu se teme să mănânce ceea ce-i place. 
• Ce slabă e, oare nu îi dau de mâncare acasă? - Te-ai gândit că poate așa e corpul/metabolismul ei? Că poate suferă de vreo boală? 
• Vai! Ai văzut câte coșuri are? - VAI! Pubertatea asta! Da' ce tu n-ai avut? Aa.. stai. tu te dai cu fond de ten ca să le acoperi, ei ea nu folosește astfel de produse. Îi place să fie ea simplă, nu cu un strat de glet pe față.
• Îh.. poartă aparat dentar. - Scuz-o că vrea să aibă o dantură frumoasă!
• Haha, ochelarista! - Crezi că ei îi place să fie poreclită aragaz cu patru ochi? NU A ALES EA! (sau el)
• E urâtă! - Ce faci? Ai ajuns să te descrii singur/ singură? Fiecare persoană e frumoasă în felul ei. Trebuie doar să te uiți mai atent, deși nu exteriorul contează. 
• E un/o ciudat/ciudată. - Greșit! E special/ă în felul ei. Tu nu o înțelegi.
• Niciodată nu se aranjează! - Obligat trebuie să își ardă părul cu placa sau ondulatorul, obligat trebuie să se machieze ca să arate bine? Dar poate ei îi place cu părul ciufulit și fără machiaj. Naturalețea învinge. 

Către toți cei care au auzit replici de genul și poate multe altele,

   Nu-i ascultați! Faceți abstracție de ei! Sunteți frumoși în felul vostru pentru că sunteți voi, fără să vă temeți de asta. Ei spun asta din invidie pentru că ei nu vor putea ajunge niciodată ca voi. Voi treceți peste fiecare zi în care auziți astfel de vorbe cu capul sus. Asta îi deranjează pe ei. Vor să vă vadă suferind, nu le dați satisfacție! Arătați-le că sunteți mai buni și că nu sunteți așa ușor de doborât.

   Nu trebuie să vă intereseze părerea celor din jur! Nu trebuie să vă schimbați că așa a zis x sau y, faceți asta doar dacă vă doriți acea schimbare, dar să nu fie de gura altora.

   Să fiți voi înșivă, asta contează..

Te cunosc de undeva [7]

            -Mă duc să îi anunț și pe băieți, sigur vor fi încântați, zise Alison.
            -Doamne abea aștept, nici nu știu cu ce să mă îmbrac.

            -Lexy.. calm. E doar o ieșire în oraș cu gașca.

            -La orice ieșire trebuie să arătăm bine, Claire, dragă. *râzând*

            -Da, corect!

            -Lexy e așa entuziasmatată..

            -Păi da! Nu am ieșit de mult!

            -Sophie, ea e așa tot timpul.

            -Taci, tu! Nu e adevărat.

            În timp ce noi ne amuzam una de cealaltă, Alison vorbea la telefon...

*convorbire telefonică*

            -KEVIN! În sfârști răspunzi, Drake ce naiba face cu telefonul ăla?

            -Ne uitam la film și nu le-am auzit, erau pe silențios.

            -Mâine la ora 15:30 ne vedem toți în față la Sophie. Nu vreau să aud comentarii. Și obligat îi anunți și pe ceilalți, adică Nate și Ken.

            -Ce e mâine la 15:30?

            -Vom ieși toți în oraș. Inclusiv Sophie!

            -Chiar crezi că Nate va veni?

            -Nu o să accept un refuz.

            -Alison, Nate nu va vrea să vină.

            -ÎL IEI PE SUS ȘI ÎL ADUCI CU FORȚA, KEVIN! Sophie e vie, suferă doar de o amnezie. Nu crezi că e de datoria noastră să o ajutăm să își amintească?

            -Bine, bine. Îi anunț eu pe toți.

            -Mâine, la 15:30. NU UITA!

            -Bine.

*sfârșitul convorbirii*

            Alison s-a întors către fete zâmbind.

            -Băieții vor fi acolo.

            -Ooo reuniune de gașcă, spune Tara zâmbind.

            -Fetelor, se face târziu, cred că ar trebui să mergem acasă.

            -Ai dreptate, Lexy.

            -Sophie, ne vedem mâine!

            -Desigur, abea aștept.

            -Să te îmbraci frumos, da? Mi se adresă Lexy cu un ton copilăresc.

            -Așa voi face.

            Fetele au plecat pe la 19:48. M-am dus în camera mea și m-am întins în pat gândindu-mă la ziua ce va urma. Eram entuziasmată și în același timp speriată. În cameră intră doamna Lisa cu o cană în mână.

            -M-am gândit că vrei o cană de ciocolată caldă cu mentă și frișcă.

            -Mulțumesc, doamna Lisa.

            -Pentru puțin. Și? Ți-a plăcut surpriza de azi?

            -Da. Chiar foarte mult. Nu mă așteptam.

            -Mă bucur atunci.

            -Ăm.. doamnă Lisa?

            -Da, draga mea?

            -Vă pot întreba ceva?

            -Desigur?

            -Ce s-a întâmplat în seara accidentului? Ce m-a adus în .. starea asta?

            -Oh.. Sophie..

            -Vreau să știu povestea. Vreau să aflu ce s-a întâmplat.

            -Sophie...

            -Vă rog.

            -Sophie, nu trebuie să te gândești la asta acum..

            -Dar.. vreau să știu..

            -Vei afla scumpa mea. Îți promit! Dar nu acum. La momentul potrivit.

            -Mbine.

            -Mai bine te odihnești.

            -Dar e devreme.

            -Știu, scumpo, dar fetițele alea năzdrăvane au o grămadă de planuri cu tine. Mâine va fi o zi plină, îți garantez.

            -Bine, atunci.

            -Vise plăcute, draga mea.

            -Noapte bună!

            Am adormit foarte repede, însă nu garantez că a fost un somn liniștit.

*vis*

            -Claire, unde e?

            -Nate! Am încercat să o opresc..

            -UNDE E?!

            -Acolo..

            -Ai sunat tu la ambulanță?

            -Da.

            -Sophie, rezistă.

            -Claire! I-ai sunat părinții?

            -Da. Sunt în drum spre spital..

            -Sophie! Sophie!...