Te cunosc de undeva [9]

          Nu băgam în seamă ce zicea Lexy, privirea mea era fixată pe Nate. Îmi răsunau în minte cuvintele care mi le spusese doamna Lisa acum câteva zile: „el este prietenul tău”. O lacrimă se prelingea pe obrazul meu, apoi încă una, și încă una.. până când am început să plâng în hohote. Toată lumea mă privea speriată, iar Lexy credea că a spus ceva greșit. Nici eu nu știam de ce plângeam.

            Poate că mă durea prea tare faptul că nu puteam să îmi amintesc nimic. Mă durea ideea că toți se străduiau să mă ajute, iar eu parcă nu îmi dădeam silința deloc. Claire și Tara au reușit încetul cu încetul să mă calmeze. Eram puțin speriată însă toți ceilalți deși zâmbeau, se putea observa îngrijorarea din ochii lor.

            -Te-ai descărcat, Soph’ ? mă întrebă Alison.

            -Um.. cred că da.

            -M-ai speriat nebuno! sări Lexy și mă îmbrățișă strâns. Am crezut că am spus ceva greșit.

            -Nu! Nu e vina nimănui. Nu știu ce mi-a venit.. m-am pierdut cu firea. Sunt bine.

            -Atunci.. putem porni? Ne chinuim cam de o oră. Spune Claire amuzată.

            -Da! Abea așteptam ziua asta.

            -Atunci să mergem. Luă Alison inițiativă!

            Tot drumul le-am sâcâit pe fete să îmi spună unde mergem. Niciuna nu a vrut să îmi spună și eu eram din ce în ce mai curioasă. Din cinci în cinci minute întorceam capul spre  Nate. Avea aceeași privire ca și atunci când m-am trezit la spital. Nu îndrăzneam să vorbesc cu el, dar nici nu îmi plăcea să îl văd așa.  Mă rodea ceva în interiorul meu. Mă uitam la el și îmi rulau imaginile cu el din acea ramă.

            Într-un sfârșit am ajuns la destinație (deși eu nu știam care e). Am intrat, iar în față erau niște scări albe care duceau la etaj. Am urcat, apoi am intrat intr-o „cameră” micuță, drăguț ornată. Pereții roșii erau „asortați” cu canapelele ce erau de culoare crem.  În mijlocul camerei era un spațiu mare ce servea drept ring de dans. Oricum locul era destul de liniștit fiind singurele persoane de acolo. Ne-am așezat cu toții la o masă și am comandat. Apoi am început să jucăm diverse jocuri, am spus glume, iar Ken a făcut-o pe Tara să râdă atât de tare încât i-a ieșit ciocolata caldă pe nas. Mă tot uitam la Nate, iar când observa că îl priveam, întorceam repede capul. A fost o zi tare drăguță și am apucat să îi cunosc pe toți ceilalți mai bine.

            Am ajuns acasă pe la 21:34. Cum am intrat în casă, doamna Lisa m-a asaltat cu sute de întrebări, apoi domnul John a început să râdă spunându-i că se comportă ca un copil.

            -Dar vreau să știu cum a fost! Sunt curioasă.

            -Oh, Lisa! Lasă fata să se ducă să se odihnească. O să o întrebi mâine.

            -Bine, bine! Haide scumpo, mergi și te odihnește.

            -Mulțumesc!

            Cum am ajuns în cameră m-am schimbat și nici nu am simțit când am adormit. Nu am visat absolut nimic. Am avut un somn profund. Dimineață (de această dată dimineața la mine fiind la 12:23) am deschis ochii încet și i-am închis foarte repede la loc. Razele soarelui și-au făcut loc printre draperii, fixându-se fix pe ochii mei. Cu un zâmbet șiret, mi-am pus perna pe față și m-am ridicat repede din pat. Am rămas cu privirea țintită spre rama cu poze. Am zâmbit și m-am dus spre baie. Mă uitam în oglindă și mă analizam. Ochii verzi precum smaraldul erau așa triști deși străluceau...

            „Până la urmă, cine sunt? De ce am ajuns în starea asta? De ce nu pot să îmi amintesc?” ..

            Lacrimile au început să curgă șiroaie, iar eu nu le puteam opri. Eram supărată pe mine. „Bravo, fato! Ai reușit să faci viața tuturor un calvar. Ești mulțumită acum?”  .. Ies din baie ștergându-mi lacrimile și mă opresc în dreptul ușii. Un băiat stătea pe patul meu și mă studia. Fața lui îmi era așa cunoscută, exact ca și celelalte chipuri. Îi cunoșteam pe toți de undeva. Știam că l-am văzut la spital, împreună cu o fată roșcată.

            -Bună Soph’ !

            -..

            -Eu sunt Ronny. Sunt fratele tău mai mare..

            Când am auzit asta, am avut un sentiment ciudat. I-am sărit în brațe și am început să plâng în hohote. Parcă atât știam să fac, să plâng.. să-mi plâng mie de milă. Doamna Lisa ne privea din dreptul ușii de la cameră, foarte îngândurată..

            -Soph’ ești bine?

            -De ce nu pot să îmi amintesc nimic? Vreau să știu de ce am ajuns în halul ăsta, spun suspinând..

            -Toate la timpul lor Sophie, mai ai puțină răbdare. Am o veste care poate te va încânta. De mâine, vei începe din nou cursurile.

            -Mamă! Are destule persoane în jurul ei care o năucesc de cap, iar tu o trimiți la școală?

            -Ronny, e în regulă. Poate o să fie de ajutor.

            -La școală tu mergeai împreună cu Tara, Nate și Kevin.

            La numele Nate, am tresărit. Am întors capul spre rama cu poze și priveam în lung..

            -Orele tu le începi la 8, deci va trebui să te trezești dimineață. Cărțile sunt în birou, iar orarul tot acolo. Tu și Tara învățați în aceași clasă, deci o să fie mereu cu tine, stai fără grijă. Nate are clasa lângă a ta, iar Kevin la etaj. El e a 9a la același liceul. O să fie totul bine scumpo....