Te cunosc de undeva [2]

   Au trecut două zile de când am deschis ochii. Tot nu știu cine sunt și de ce acele persoane mă vizitează mereu. Nimeni nu a îndrăznit să vorbească cu mine. Sunt din ce în ce mai confuză. Era ora 16:15, în cameră erau doar trei persoane. O doamnă cu părul roșcat și creț ce îmi aduce mereu mâncare. E o femeie drăguță și tare amabilă. Lângă măsuța din colț, unde încă se afla acel trandafir ofilit, stă mereu un băiat cu ochii negri, șaten, cu freza mereu făcută. Niciodată nu a îndrăznit să se uite la mine, privea lung și trist acel trandafir. Și un alt tip înalt, șaten cu ochii căprui care mereu mă îmbrățișează strâns și mă mângâie pe cap.

   Ușile camerei se deschid și intră un domn înalt, îmbrăcat la patru ace urmat de un altul îmbrăcat într-un halat alb.

   - Cum te simți astăzi, mi se adresează mie domnul în halat alb.
   - Bine, răspund scurt.
   - Am o veste bună de care sper să te bucuri. Azi vei pleca acasă.

   - Acasă..

   - O să te las să împachetezi.
   Făcu un simplu gest din cap. Băiatul de lângă măsuță s-a ridicat și s-a îndreptat spre mine. Era tăcut și nu mă privea. A începit să mă ajute să împachetez. Tot acest timp ochii îmi erau ațintiți spre el. Între timp doamna cea creață vorbea cu doctorul.

   - Nu este nimic în neregulă cu ea. Are doar o simplă amenzie care sperăm să îi treacă. Nu mai avem de ce să o ținem internată.

   - Cam cât credeți că o să dureze asta domnule doctor, spune doamna roșcată.

   - Nu știu, poate încă o zi, două.. o săptămână, o lună.. un an. Nu știu să vă dau un verdict. Ați încercat să vorbiți cu ea? Poate își aduce aminte ceva.

   - Nu, nu a îndrăznit nimeni.

   - Păi asta nu este bine. Trebuie să comunice ca să își poată aduce aminte..

   - Vă vom ține la curent, mulțumim doctore.

   Cât au vorbit ei, eu am împachetat tot. Încă nu știu cine sunt, cine sunt eu, de ce mă aflu aici și nici ce se v-a întâmplă cu mine..