Te cunosc de undeva [5]

            -Ce fac fetele mele?

            -Bine dragul meu.

            -Iar el e...

            -Soph el este John Guillem.

            -Și este..

            -Tatăl tău.

            -Oh..

            -Mda. Eu vă las să continuați, spuse el cu un ușor tremur în glasul său.

            -John..

Au ieșit din cameră amândoi. Tot ce am priceput din ipostaza asta a fost că acel domn se numește John și se presupune a fi tatăl meu. Am luat rama în mână și am analizato îndelung. Nate, Tara, Lexy, Ken, Claire, Alison... Atâtea nume. Într-o singură poză se zărea fața lui Nate, în restul era prins dintr-o parte. Are un zâmbet atât de frumos. La spital nu zâmbea deloc și era mereu trist. Fetele.. nu le-am văzut la spital. Oare m-au vizitat vreodată? Sunt curioasă. Am vrut să cobor, dar m-am oprit la jumătatea treptelor. Doamna Lisa și domnul John discutau în bucătărie..

-Cum te aștepți ca fiica ta să fie puternică și să lupte când tu în fața ei cedezi?

-Lisa nu mai încerca! Sophie nu își va aminti niciodată cine e sau cine suntem. Nu voi mai trăi bucuria de a o auzi spunându-mi tată.

-De ce renunți? De ce nu acorzi o șansă? Te credeam mai optimist, John.

-Și eu Lisa, și eu.

-Sophie are nevoie de noi! Haide să o ajutăm..

Am luat-o la goană pe scări în sus. În gândul meu răsuna doar ideea că îmi voi aduce aminte. Țineam în mâini acea ramă și repetam asta. Era ca o promisiune. O promisiune făcută mie, fetelor, lui Nate, doamnei Lisa și domnului John. Am simțit două mâini ușoare pe talia mea. Era doamna Lisa..

            -Sophie, e destul de târziu. Ar fi bine să te pui la somn.

            -Bine.

            -Mâine vom vorbi mai multe, scumpa mea. Acum odihnește-te!

            -Așa voi face.

            M-am schimbat în pijamale și m-am pus în pat. Pe lângă promisiunea făcută mă mai bătea un gând. De ce nu îmi pot aminti nimic? Ce s-a întâmplat înainte de asta? .. Cu gândurile astea am adormit pe nesimțite..

De vorbă cu..

 - Bună, micuț muritor. Ești gata să mergi în infern?
 - Și tu ar trebui să fii?
 - Sunt cel așteptat de unii, urât de alții.
 - ..așteptat de unii, ..urât de alții... ești cumva..?
 - Da?
 - Ce vrei de la mine?
 - Ce vreau de la toată lumea. Doar nu crezi că te vizitez ca să stăm la taclale la un ceai.
 - Dar eu simt că mie încă nu mi-a sosit momentul.
 - EU HOTĂRĂSC CÂND ȘI CUI SOSEȘTE MOMENTUL!
 - Cum e viața veșnică? E la fel de palpitantă cum îmi pare mie?
 - Hmm..?
 - Prea mult?
 - Pare palpitant, dar nu e.
 - Dar unde e prietena ta?
 - Eu nu am prieteni.
 - Fericirea?

 - Știi.. mă gândeam să te las în viață, dar.. pentru că ai numit-o prietena mea..nu mai ai nicio șansă.

 - Nu mi-e frică.
 - Deci nu ți-e frică de moarte?
 - Dar fă cumva.. să mor fericit.
 - De ce aș face asta?
 - Nu știu.
 - Moartea și Fericirea nu merg de mână.
 - Bine...
..

Te cunosc de undeva [4]

   După ce mi-am terminat de uscat părul, am coborât și am luat cina. Toată mâncare a fost delicioasă, dar a fost destul de liniște la masă. Nimeni nu spunea nimic. Era ora 19:34 când am terminat de luat masa. Toată lumea a plecat, în bucătărie rămânând doar doamna roșcată.

            -Vă pot ajuta cu ceva?

            -Oh, nu draga mea.

            -Sunteți sigură?

            -Defapt, mă poți ajuta. Mergi în camera ta și așteaptă acolo vin și eu imediat.

            -Bine..

   Mi s-a părut puțin ciudat însă am tăcut. Am mers în camera mea și m-am așezat pe pat, analizând pereții. După un sfert de oră ușa s-a deschis și doamna roșcată și-a făcut apariția.

            -Dormeai?

            -Nu.

            -Bine. Îți este somn?

            -Nu.

            -Tu nu știi cine sunt, nu-i așa? spune ea privindu-mă oarecum trist.

            -Nu.

            -Haide să o luăm ușor. Să începem cu tine. Bine?

            -Mbine.

            -Numele tău este Sophie Guillem. Ai 17 ani, ești clasa a 11a la un liceul privat Ellesmere.

            -Iar dumneavoastră sunteți?

            -Numele meu este Lisa și sunt mama ta.

            -Doamna Lisa...

            -Mama...

            -Dumneavoastră mă mințiți! Este imposibil să îmi uit mama..

            -Sophie, te înțeleg. Știu că îți este greu. Tuturor ne este. Te rog ascultă-mă!

            -Cum să îmi uit mama, familia, prietenii? E IMPOSIBIL!

            -Uite, adu-mi rama aceea. 

   Fără să comentez, m-am ridicat din pat, am luat rama și i-am dat-o. M-am pus lângă ea.

            -Îți voi face prezentările și apoi îți voi povesti totul. E în regulă?

            -Da. Cine e băiatul acesta? Venea în fiecare zi la spital, dar nu spunea nimic și nu mă privea..

            -El e Nathaniel, Nate, pe scurt. Este prietenul tău.

            -Prieten... în ce sens, doamnă Lisa, adică mamă..

            -Nu te forța. Spune-mi cum vrei, nu mă voi supăra.

            -Îmi pare rău.

            -Nu îți cere scuze, nu ai de ce. Să continuăm. Prieten în sensul de iubit, draga mea.

            -El e iubitul meu?! spun eu puțin mirată, speriată și rușinată.

            -Da.

            -Dar fata aceasta cu ochii albaștri? Ce ochi frumoși are..

            -Ea e Tara. E una dintre cele mai bune prietene ale tale. E timidă, dar simpatică.

            -Și fata cu părul acela lung? E frumoasă.

            -E Lexy. E o fată înnebunită după haine și accesorii. Tu și ea vă înțelegeți foarte bine.

            -Și băiatul ăsta care se strâmbă în fiecare poză, cine e? spun eu amuzată de fețele lui.

            -El e Ken. E un prieten foarte bun de-al lui Nate. Mereu râdeai cu lacrimi la poantele lui.

            -Ei sunt prietenii mei?

            -Nu sunt toți, mai este Claire, cu care râdeai mereu și spuneai că este „mama” ta. Și Alison cu care mergeai la cumpărături și la poze non-stop. Asta era viața voastră.

            -Se pare că aveam o viață plină de zâmbete..

   Ușa camerei se deschide și intră domnul înalt de la spital..

Te cunosc de undeva [3]

   Am ajuns într-un cartier ce îmi părea atât de sinistru. Totul era pustiu. Era cam devreme ca toată lumea să fie în casă, era abea ora 17:00. Am intrat într-o curte destul de mare. Era o alee ce ducea spre intrare. Pe dreapta, între doi copaci aflați într-un colț, era un hamac. Lângă, se afla un leagăn de 2-3 persoane.

   Am ajuns în fața ușii, toată lumea intrase înauntru, însă eu am rămas blocată în fața ei. Priveam în gol, până când doamna cea creață m-a trezit din transă.

   -Ce faci acolo? Hai, intră!

   Am intrat fără să spun vreun cuvânt. Cum ieșeai din hol, dădeai de un living mare, avea un colțar crem, o măsuță de cafea pe care era o ramă cu fața în jos. Nu am prea băgat-o în seamă, eram prea ocupată cu analiza camerei. Mobilierul era unul modern aș putea spune, cu o combinație de crem și maro. Avea o mică vitrină cu câteva pahare aranjate foarte atent, un bar, și o bibliotecă mică. O plasmă destul de mare era acolo de parcă făcea parte din mobilier. Pe un perete era o ramă cu câteva fotografii. Analizam fiecare detaliu din acea cameră. Am dat cu privirea de niște scări și le-am privit insistent.

   -Haide, te voi conduce în camera ta. La ora 18:00 servim cina. Până atunci poate dorești să faci o baie, mi se adresă mie doamna.

   Am urcat scările, iar la capătul lor era un hol lung. Avea câte două uși de o parte și de cealaltă. În capătul holulu, pe dreapta se afla o cameră, „camera mea”. Era uriașă. Pereții erau de culoare o culoare albastră, închisă, dar totuși plăcută. În fața ușii se afla un dulap mare, alb, cu 2 oglinzi. Lângă, era o noptieră, de aceeași culoare ca și dulapul, pe care era o ramă cu o fotografie, o lampă și un mic cufăr. Un pat mare, imens aranjat foarte drăguț. Lenjeria era galbenă și oferea puțină culoare acelei camere scoase parcă dintr-un ocean. Un urs mare de pluș parcă mă privea „vesel”. Camera nu avea balcon, în schimb, avea o fereastră mare cu un pat lângă. O perdea ușoară acoperea geamul și un stol dădea voie ultimelor raze să intre în cameră. Deasupra patului, pe perete, atârna o ramă mare cu foarte multe poze. Nu am apucat să privesc prea mult..

   -Cada este pregătită. Ai prosoape și hainele de schimb acolo. Te voi chema la masă când e gata.

   Nu am spus nimic ci doar am făcut un gest din cap. Ea m-a mângâiat și a ieșit. Am intrat în baie, care era destul de mare. Avea o cadă mare, stil vechi, cu piciorușe fixată în mijlocul încăperii. Pe peretele din dreapta era o oglină uriașă cu o chiuvetă. Baia avea și o cabină de duș și dulăpioare. Cum intrai, pe partea dreaptă dădeai de o altă cameră în care se afla vasul de toaletă cu alte dotări pe acolo. Toată această cameră se bucura de o combinație de culori superbă între un galben pal și maro.

   Am ieșit din baie, m-am schimbat și mi-am uscat părul. Tot acest timp gândindu-mă ce caut eu aici. Aceeași întrebare domină. Cine sunt eu?

Lasă-mă!

Lasă-mă să zbor!

Lasă-mă să visez!

Lasă-mă să cred că există un strop de fericire în acest infern!

Lasă-mă să zâmbesc!

Lasă-mă să îmi creez o lume a mea!

Lasă-mă să trăiesc în ea!

Lasă-mă să râd!

Lasă-mă să cred că există iubire în acest haos!

Lasă-mă să mă comport ca un copil!

Lasă-mă să fiu EU!

Doar..

...

..lasă-mă.. 

Te cunosc de undeva [2]

   Au trecut două zile de când am deschis ochii. Tot nu știu cine sunt și de ce acele persoane mă vizitează mereu. Nimeni nu a îndrăznit să vorbească cu mine. Sunt din ce în ce mai confuză. Era ora 16:15, în cameră erau doar trei persoane. O doamnă cu părul roșcat și creț ce îmi aduce mereu mâncare. E o femeie drăguță și tare amabilă. Lângă măsuța din colț, unde încă se afla acel trandafir ofilit, stă mereu un băiat cu ochii negri, șaten, cu freza mereu făcută. Niciodată nu a îndrăznit să se uite la mine, privea lung și trist acel trandafir. Și un alt tip înalt, șaten cu ochii căprui care mereu mă îmbrățișează strâns și mă mângâie pe cap.

   Ușile camerei se deschid și intră un domn înalt, îmbrăcat la patru ace urmat de un altul îmbrăcat într-un halat alb.

   - Cum te simți astăzi, mi se adresează mie domnul în halat alb.
   - Bine, răspund scurt.
   - Am o veste bună de care sper să te bucuri. Azi vei pleca acasă.

   - Acasă..

   - O să te las să împachetezi.
   Făcu un simplu gest din cap. Băiatul de lângă măsuță s-a ridicat și s-a îndreptat spre mine. Era tăcut și nu mă privea. A începit să mă ajute să împachetez. Tot acest timp ochii îmi erau ațintiți spre el. Între timp doamna cea creață vorbea cu doctorul.

   - Nu este nimic în neregulă cu ea. Are doar o simplă amenzie care sperăm să îi treacă. Nu mai avem de ce să o ținem internată.

   - Cam cât credeți că o să dureze asta domnule doctor, spune doamna roșcată.

   - Nu știu, poate încă o zi, două.. o săptămână, o lună.. un an. Nu știu să vă dau un verdict. Ați încercat să vorbiți cu ea? Poate își aduce aminte ceva.

   - Nu, nu a îndrăznit nimeni.

   - Păi asta nu este bine. Trebuie să comunice ca să își poată aduce aminte..

   - Vă vom ține la curent, mulțumim doctore.

   Cât au vorbit ei, eu am împachetat tot. Încă nu știu cine sunt, cine sunt eu, de ce mă aflu aici și nici ce se v-a întâmplă cu mine..

Două cuvinte..

• Te iubesc pentru că mă faci mereu să zâmbesc. 
• Te iubesc pentru că îmi spui că sunt frumoasă, nu "bună".
• Te iubesc pentru că mă tachinezi ca frate-meu și mă cerți ca și mama.
• Te iubesc pentru că mă înțelegi.
• Te iubesc pentru că ai răbdare cu mine.
• Te iubesc pentru că știu că mă pot baza pe tine, oricând.
• Te iubesc pentru că atunci când plâng îmi ștergi lacrimile și mă pui să îți promit că nu o să o mai fac, chit că ești sigur că o să mai plâng.
• Te iubesc pentru sclipirea din ochi pe care o ai când ne privim unul pe altul.
• Te iubesc pentru că atunci când pun capul pe pieptul tău, te joci cu părul meu știind că ador asta. 
• Te iubesc pentru că deși îmi știi defectele tu tot mă iubești.
• Te iubesc pentru că mă pupi pe frunte și îmi place asta.
• Te iubesc pentru că atunci când suntem cu prietenii tăi te comporți la fel ca și atunci când suntem doar noi doi.
• Te iubesc pentru că tu mă alinți. 
• Te iubesc pentru persoana care ești tu, nu pentru aspectul tău fizic.
• Te iubesc pentru că atunci când ne privim, mereu mă săruți apăsat și chestia asta îmi dă fiori.
• Te iubesc.. pentru că...pur și simplu TE IUBESC! 

 ..și nimeni niciodată nu va putea schimba asta.