Te cunosc de undeva [4]

   După ce mi-am terminat de uscat părul, am coborât și am luat cina. Toată mâncare a fost delicioasă, dar a fost destul de liniște la masă. Nimeni nu spunea nimic. Era ora 19:34 când am terminat de luat masa. Toată lumea a plecat, în bucătărie rămânând doar doamna roșcată.

            -Vă pot ajuta cu ceva?

            -Oh, nu draga mea.

            -Sunteți sigură?

            -Defapt, mă poți ajuta. Mergi în camera ta și așteaptă acolo vin și eu imediat.

            -Bine..

   Mi s-a părut puțin ciudat însă am tăcut. Am mers în camera mea și m-am așezat pe pat, analizând pereții. După un sfert de oră ușa s-a deschis și doamna roșcată și-a făcut apariția.

            -Dormeai?

            -Nu.

            -Bine. Îți este somn?

            -Nu.

            -Tu nu știi cine sunt, nu-i așa? spune ea privindu-mă oarecum trist.

            -Nu.

            -Haide să o luăm ușor. Să începem cu tine. Bine?

            -Mbine.

            -Numele tău este Sophie Guillem. Ai 17 ani, ești clasa a 11a la un liceul privat Ellesmere.

            -Iar dumneavoastră sunteți?

            -Numele meu este Lisa și sunt mama ta.

            -Doamna Lisa...

            -Mama...

            -Dumneavoastră mă mințiți! Este imposibil să îmi uit mama..

            -Sophie, te înțeleg. Știu că îți este greu. Tuturor ne este. Te rog ascultă-mă!

            -Cum să îmi uit mama, familia, prietenii? E IMPOSIBIL!

            -Uite, adu-mi rama aceea. 

   Fără să comentez, m-am ridicat din pat, am luat rama și i-am dat-o. M-am pus lângă ea.

            -Îți voi face prezentările și apoi îți voi povesti totul. E în regulă?

            -Da. Cine e băiatul acesta? Venea în fiecare zi la spital, dar nu spunea nimic și nu mă privea..

            -El e Nathaniel, Nate, pe scurt. Este prietenul tău.

            -Prieten... în ce sens, doamnă Lisa, adică mamă..

            -Nu te forța. Spune-mi cum vrei, nu mă voi supăra.

            -Îmi pare rău.

            -Nu îți cere scuze, nu ai de ce. Să continuăm. Prieten în sensul de iubit, draga mea.

            -El e iubitul meu?! spun eu puțin mirată, speriată și rușinată.

            -Da.

            -Dar fata aceasta cu ochii albaștri? Ce ochi frumoși are..

            -Ea e Tara. E una dintre cele mai bune prietene ale tale. E timidă, dar simpatică.

            -Și fata cu părul acela lung? E frumoasă.

            -E Lexy. E o fată înnebunită după haine și accesorii. Tu și ea vă înțelegeți foarte bine.

            -Și băiatul ăsta care se strâmbă în fiecare poză, cine e? spun eu amuzată de fețele lui.

            -El e Ken. E un prieten foarte bun de-al lui Nate. Mereu râdeai cu lacrimi la poantele lui.

            -Ei sunt prietenii mei?

            -Nu sunt toți, mai este Claire, cu care râdeai mereu și spuneai că este „mama” ta. Și Alison cu care mergeai la cumpărături și la poze non-stop. Asta era viața voastră.

            -Se pare că aveam o viață plină de zâmbete..

   Ușa camerei se deschide și intră domnul înalt de la spital..