Ești o babă comunistă! :)

   Nu prin prea des ocazia de a mă reîntoarce în copilărie și să joc aceleași jocuri ca atunci. Dar când prind această ocazie, profit de ea.
   Astăzi.. a fost o zi memorabilă, cel puțin pentru mine. Mi-am regăsit copilul din mine și l-am eliberat. Măcar pentru o zi, dacă în restul timpului trebuie să pretind că sunt o domnișoară, că sunt mare și am responsabilități. Habar n-aveți ce bine a fost.
   Până când...
   ..țipă babă, pardon, o doamnă în vârstă, la geam, să mă duc în casă că e 10 jumătate și fac gălăgie. Atunci m-am enervat pe loc.
   Fraților, asta e nebunie curată! Când eram eu mică, stăteam până la ora 12 noaptea afară și mă jucam "Gardiana 10" și "De-a v-ați ascuns" și eram o gloată de copii și nu ne zicea nimeni nimic, iar astăzi.. într-o zi de VARĂ când toți prichindeii ies afară să se joace, scoate băbăciunea capu' pe fereastră și urlă că e târziu...Pai de asta nu mai ies copii afară mă ! Că stau băbuțele pe bancă la bârfă și comentează, ș-apoi e prea târziu....
   Frățică, dacă nu îți convine, mută-te tată la casă, undeva la țară dacă vrei liniște și pace. Țipi ca !@$%^* la săracii copii care se mai joacă și ei un pic ca pe vremuri că în rest stau toată ziua cu capul în telefoane, tablete și calculatoare. Și de ce țipi? Că vrei tu liniște, că ești babă și vai de mine te doare capu'. Da de durut nu te doare când îl vâri pe geam și urli nu?
   Faza cea mai dură e că dacă le răspunzi, zic că ești impertinent, dar ele când îți zic să te duci la mă-ta acasă să te dai în figuri dau un exemplu foarte frumos copiilor care stau pe lângă tine.
   Băbăciuni ca astea  strică generațiile de copii, că lor le e frică să mai stea pe afară din cauza celor ca ele care „dacă nu pleacă, cheamă poliția”.. Așa, speriați copii! Altceva n-aveți de făcut! Doar când erau copii voștri mici și se jucau ca noi, tot așa îi fugăreau moșnegii și babele! Ce-i drept!
    Bravo „doamnelor” ! A-ți primit premiul Nobel pentru grad ridicat de inteligență! :)

Mai ții minte?

• Mai ții minte când ieșeam afară cu păturile și ne jucam cu păpușile?
• Mai ții minte când ploua afară, iar noi ne ascundeam în scară, ne așezam pe o pătură și ne jucam cu figurinele zis și „alea mici”?
• Mai ții minte cum dura câte o oră ca să facem casa păpușilor? Apoi ne jucam puțin și ne plictiseam și stricam tot...
• Mai ții minte de „Lupul și culorile”, „Să vină să stingă focul..”, „Șoarecele și pisica”, „Mama și copii” („Eu sunt sora cea mai micăăă!”, „Eu sunt mama!”, ”Eu sunt sora cea maree!”.. etc.)?
• Mai ții minte de acel „Nu mă mai joc cu tine!”?
• Mai ții minte cum ieșeau mamele afară ca să ne cheme în casă, iar noi câteodată de ascundeam? 
• Mai ții minte de 3,54? =))
• Mai ții minte de „Șotron”, „Ața”, „Fete, fete, băieți, băieți” și cum ne certam mereu care cum a călcat linia?
• Mai ții minte de revelionul în care ați rămas la mine și am băut șampanie cu mama?
• Mai ții minte de „Vaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaiiiiii... ce-aiiii făăăăcuuuuuuuut?”
• Mai ții minte cum atunci când ne luam o pungă de ceva, după ce mâncam puțin strângeam punga la gură zicând „Păstrăm și pentru mai târziu” sau când spuneam „Ia câte unul ca să ne rămână mai mulți”. 
• Mai ții minte cum ne îmbrăcam cu hainele mamelor și ne încălțam cu tocuri spunând că suntem doamne dintr-o societate înaltă? 
• Mai ții minte cum umpleam ceștile, oalele și farfuriile cu apă spunând că noi facem mâncare?
• Mai ții minte cum împărțeam absolut tot ce aveam?
• Mai ții minte ce bine era când nu ne interesa cum ieșeam afară? Când prima bluză ce pica în mână și primii pantaloni erau perfecți? (oricum tot în coșul cu rufe ajungeau)..
• Mai ții minte cum ne jucam în noroi? Și ne uitam la fetele mai mari întrebându-ne ele de ce nu se murdăresc niciodată? :))
• Mai ții minte cum frecam cărămizi sau cretă de asfalt și spuneam că facem „nisip fin”? 
• Mai ții minte cum era când ieșeam afară fără chei și telefoane? 
• Mai ții minte cum era când aleea era plină de copii? Când lumea trecea și se mira cât de mulți suntem? Răsuna aleea de râsete și țipete de la 8 dimineața până la 10-11 seara.. :))
• Mai ții minte cum ne cocoțam în copaci după cireșe, dude, corcodușe? 
• Mai ții minte de acel „Nu mă duc în casă că mă oprește”? 
• Mai ții minte cum ne doream să creștem mari? Ce porcărie... 
• Mai ții minte cum era să fii copil? ...
• Mai ții minte ce bine era?

..mai ții minte?..

Te cunosc de undeva [10]

            -Dacă nu mă voi descurca? ...
            -Soph’ ..

            -Scumpa mea, ești puternică, isteață și curajoasă. Mă îndoiesc că nu te vei descurca. În caz de ceva, toți ceilalți vor fi acolo.

            -Doar Tara, Nate și Kevin sunt la același liceu cu mine?

            -Nu. Lexy, Claire și Alison sunt în 11B. Tu și Tara sunteți 11A. Oh era să uit. Și Ken e în clasă cu tine. Scumpo, o să mai dureze până te vei obișnui cu toți. Va fi totul în regulă.

            -Atunci cred că mă duc să mă odihnesc. Mâine mă trezesc devreme.

            -Bine scumpo. Te lăsăm. Somn ușor.

            -Mulțumesc.

            Doamna Lisa și Ronny au ieșit din cameră. Eu m-am schimbat în pijamale și m-am băgat în pat. »De ce nu pot să îmi amintesc? Și ce s-a întâmplat de am pățit așa ceva? De ce lumea evită să îmi spună? Ce o să fac dacă nu mă descurc?« ... Mă foiam, mă întorceam de pe o parte pe alta. Nu puteam să dorm. M-am ridicat din pat cu gândul să mă duc să îmi iau un pahar cu apă. În bucătărie, doamna Lisa și Ronny vorbeau.

            -Mamă serios? O trimiți la școală? Îi va fi foarte greu!

            -Nu am alte idei, Ronny. Nu știu cum să fac să își amintească!

            -Mamă, cum crezi că va reacționa când toți acei elevi vor veni la ea..”Sophie, te-ai făcut bine!”,”Ce faci Sophie?”...Și ea nu cunoaște niciunul, mamă...

            -Am vorbit cu profesorii și cu directorul. A făcut o ședință cu toți elevii.. vor ști cum să se com....

*hodorong-trong*

            -Cine-i acolo?

            -Sophie? Nu dormi?

            -Am venit să îmi iau un pahar cu apă...

            -Bine scumpo, dar fugi și te pune înapoi în pat.

            Ajunsă în cameră, m-am pus în pat și am adormit repede, spre uimirea mea. A doua zi a venit pe nesimțite. Ușa de la cameră se auzi și deodată soarele a năvălit asupra ochilor mei.

            -Bună dimineața, rază de soare! Încă nu te-ai trezit? spune doamna Lisa râzând.

            -Ăăă.. da, da.. sunt trează...*zic asta întinzându-mă și afundându-mi capul în pernă*

            -Haide somnoroaso, trezește-te! Tara, Kevin și Nate te așteaptă jos!

            Când am auzit numele Nate am sărit arsă din pat. Doamna Lisa se amuza copios pe seama asta. În câteva minute eram îmbrăcată, pieptănată, cu geanta făcută, iar mațele mele schiorlăind teribil.

            -Sophie, dacă nu te grăbești o să întârzii.

            Ceilalți erau amuzați de cum înfulecam micul dejun. Am terminat, dar am ieșit din casă cu o felie de pâine prăjită în gură. Ceilalți râdeau.

            -Data viitoare să știi să te trezești mai devreme! Spune Tara cu o notă de amuzament.

            -Ești gata pentru școală? Mi se adresă Kevin.

            -Da. Nu. Adică da. .... nu știu.

            Nate era tăcut. Aceeași privire  o avea de când l-am văzut prima dată, iar eu nu îndrăzneam să îi spun ceva..

            -Și.. iată-ne ajunși la minunatul liceu Ellesmere!!! Spune Kevin râzând.

            -Hei, adormiților!

            -Bună Ken!

            -Salut Tara! Hei, Kevin! .. Nate?!

            -Salut Ken!

            -Ken.

            -Ce ești așa molâu, frate?

            -O zi nașpa.

            -Da, la el toate zilele sunt nașpa... râde Kevin.

            -Auzi măi? Da’ n-ai uitat pe cineva?

            -SOPHIEEEE!!! Scumpo,ce faci? Mai dai și tu pe la școală?

            -Um..  Hei ... ăă...ăm...

            -Ken!

            -Ăăă? Da!

Toți ceilalți au început să râdă, mai puțin Nate care doar a ridicat colțul gurii. Eu m-am înroșit toată și am lăsat capul în jos de rușine. Sa sunat de oră. Am intrat în școală și deja simțeam cum toate privirile se îmbulzeau asupra mea. Mergeam alături de Tara în spatele băieților, cu capul în jos. Tara mi-a pus mâna pe umăr zicându-mi »Va fi bine!«.

            -Băieți, eu mă grăbesc. Am prima oră chimie, iar profa țipă dacă intru după ea.

            -Bine Kevin! Baftă. Ne vedem în pauză, frate!

            -Baftă!

            -Nate, tu ce ai prima oră? Îl întrebă Tara.

            -Mate.

            -Îhh.. ok. Ne vedem în pauză.

            Tara m-a luat de mână și m-a dus în clasă..

Minipost -7-

 - Ești frumoasă.
 - Știi să minți frumos. :)
 - Nu mint! Ești frumoasă.
 - Și de ce, mă rog, sunt frumoasă? :) Eu nu sunt ca celelalte fete. Eu nu mă îmbrac în haine scumpe, nu îmi aranjez părul mereu, nu mă machiez..
 - Păi de asta ești frumoasă. Prin simplitatea ta.
 - Nu sunt frumoasă. Termină cu asta.
 - Tu să termini. Ești frumoasă.
 - Nu sunt.
 - De ce crezi că nu ești frumoasă?
 - Uită-te la mine. Tu ai ochii frânți în bucăți, vezi în culori? Ce e cu tine?
 - Nu eu sunt cel care vede în culori.. Tu ești.
 - Văd destul de bine.
 - Nu, nu vezi..
 - Ba da.
 - Ba nu. Tu nu vezi simplitatea ce te caracterizează, tu nu îți vezi zâmbetul atât de dulce și de inocent.. Nu observi buzele ușor conturate de acea nuanță rozalie și nu vezi nici ochii tăi frumoși. Tu nu vezi cât de frumoasă ești..
 - Chiar crezi că sunt frumoasă?
 - Nu cred, știu asta. Și ești a mea!
 - Și pentru cât timp voi fi a ta? Pentru o zi, două, o lună, un an? Cât timp?
 - Ești a mea! Și vei fi a mea pentru totdeauna!
 - Pentru totdeauna e o perioadă lungă de timp..
 - Și perioada asta lungă eu vreau să o petrec cu tine.
 - De ce?
 - Te iubesc!

Pentru că sunt curioasă.

          Dragii mei cititori,
   Deși știu că nu sunteți în număr foarte mare, eu mă bucur totuși că cineva, acolo, într-un colț de țară/ oraș, citește prostiile postările mele.
   În primul rând, țin să vă mulțumesc pentru susținerea acordată. Să văd că blogul meu este vizitat, deși poate nu sunt chestii atât de interesante, mă bucură.
   În al doilea rând, vreau să vă anunț că totul este scris de mine, sunt unele părți care sunt „culese” de pe ici pe colo și de aceea sunt puse în ghilimele. Nu plagiez, stați lin. Nu ar mai avea niciun rost.
   În al treilea și ultimul rând vreau să îmi răspundeți la câteva întrebări:

1. Cum ați dat de acest blog și de cât timp îl urmăriți?
2. Ce vă face/ vă atrage să citiți acest blog? 
3. Ce așteptări aveți de la acest blog?
4. Ați vrea se schimbe ceva anume?
5. Ați vrea să aflați mai multe despre scriitoare?

    Aștept cu nerăbdare răspunsurile voastre, le puteți lăsa în secțiunea de comentarii sau eventual pe adresa mea de e-mail: pirvu.corina98@yahoo.com ^^

Cu drag, Corii.

   xoxo    

Te cunosc de undeva [9]

          Nu băgam în seamă ce zicea Lexy, privirea mea era fixată pe Nate. Îmi răsunau în minte cuvintele care mi le spusese doamna Lisa acum câteva zile: „el este prietenul tău”. O lacrimă se prelingea pe obrazul meu, apoi încă una, și încă una.. până când am început să plâng în hohote. Toată lumea mă privea speriată, iar Lexy credea că a spus ceva greșit. Nici eu nu știam de ce plângeam.

            Poate că mă durea prea tare faptul că nu puteam să îmi amintesc nimic. Mă durea ideea că toți se străduiau să mă ajute, iar eu parcă nu îmi dădeam silința deloc. Claire și Tara au reușit încetul cu încetul să mă calmeze. Eram puțin speriată însă toți ceilalți deși zâmbeau, se putea observa îngrijorarea din ochii lor.

            -Te-ai descărcat, Soph’ ? mă întrebă Alison.

            -Um.. cred că da.

            -M-ai speriat nebuno! sări Lexy și mă îmbrățișă strâns. Am crezut că am spus ceva greșit.

            -Nu! Nu e vina nimănui. Nu știu ce mi-a venit.. m-am pierdut cu firea. Sunt bine.

            -Atunci.. putem porni? Ne chinuim cam de o oră. Spune Claire amuzată.

            -Da! Abea așteptam ziua asta.

            -Atunci să mergem. Luă Alison inițiativă!

            Tot drumul le-am sâcâit pe fete să îmi spună unde mergem. Niciuna nu a vrut să îmi spună și eu eram din ce în ce mai curioasă. Din cinci în cinci minute întorceam capul spre  Nate. Avea aceeași privire ca și atunci când m-am trezit la spital. Nu îndrăzneam să vorbesc cu el, dar nici nu îmi plăcea să îl văd așa.  Mă rodea ceva în interiorul meu. Mă uitam la el și îmi rulau imaginile cu el din acea ramă.

            Într-un sfârșit am ajuns la destinație (deși eu nu știam care e). Am intrat, iar în față erau niște scări albe care duceau la etaj. Am urcat, apoi am intrat intr-o „cameră” micuță, drăguț ornată. Pereții roșii erau „asortați” cu canapelele ce erau de culoare crem.  În mijlocul camerei era un spațiu mare ce servea drept ring de dans. Oricum locul era destul de liniștit fiind singurele persoane de acolo. Ne-am așezat cu toții la o masă și am comandat. Apoi am început să jucăm diverse jocuri, am spus glume, iar Ken a făcut-o pe Tara să râdă atât de tare încât i-a ieșit ciocolata caldă pe nas. Mă tot uitam la Nate, iar când observa că îl priveam, întorceam repede capul. A fost o zi tare drăguță și am apucat să îi cunosc pe toți ceilalți mai bine.

            Am ajuns acasă pe la 21:34. Cum am intrat în casă, doamna Lisa m-a asaltat cu sute de întrebări, apoi domnul John a început să râdă spunându-i că se comportă ca un copil.

            -Dar vreau să știu cum a fost! Sunt curioasă.

            -Oh, Lisa! Lasă fata să se ducă să se odihnească. O să o întrebi mâine.

            -Bine, bine! Haide scumpo, mergi și te odihnește.

            -Mulțumesc!

            Cum am ajuns în cameră m-am schimbat și nici nu am simțit când am adormit. Nu am visat absolut nimic. Am avut un somn profund. Dimineață (de această dată dimineața la mine fiind la 12:23) am deschis ochii încet și i-am închis foarte repede la loc. Razele soarelui și-au făcut loc printre draperii, fixându-se fix pe ochii mei. Cu un zâmbet șiret, mi-am pus perna pe față și m-am ridicat repede din pat. Am rămas cu privirea țintită spre rama cu poze. Am zâmbit și m-am dus spre baie. Mă uitam în oglindă și mă analizam. Ochii verzi precum smaraldul erau așa triști deși străluceau...

            „Până la urmă, cine sunt? De ce am ajuns în starea asta? De ce nu pot să îmi amintesc?” ..

            Lacrimile au început să curgă șiroaie, iar eu nu le puteam opri. Eram supărată pe mine. „Bravo, fato! Ai reușit să faci viața tuturor un calvar. Ești mulțumită acum?”  .. Ies din baie ștergându-mi lacrimile și mă opresc în dreptul ușii. Un băiat stătea pe patul meu și mă studia. Fața lui îmi era așa cunoscută, exact ca și celelalte chipuri. Îi cunoșteam pe toți de undeva. Știam că l-am văzut la spital, împreună cu o fată roșcată.

            -Bună Soph’ !

            -..

            -Eu sunt Ronny. Sunt fratele tău mai mare..

            Când am auzit asta, am avut un sentiment ciudat. I-am sărit în brațe și am început să plâng în hohote. Parcă atât știam să fac, să plâng.. să-mi plâng mie de milă. Doamna Lisa ne privea din dreptul ușii de la cameră, foarte îngândurată..

            -Soph’ ești bine?

            -De ce nu pot să îmi amintesc nimic? Vreau să știu de ce am ajuns în halul ăsta, spun suspinând..

            -Toate la timpul lor Sophie, mai ai puțină răbdare. Am o veste care poate te va încânta. De mâine, vei începe din nou cursurile.

            -Mamă! Are destule persoane în jurul ei care o năucesc de cap, iar tu o trimiți la școală?

            -Ronny, e în regulă. Poate o să fie de ajutor.

            -La școală tu mergeai împreună cu Tara, Nate și Kevin.

            La numele Nate, am tresărit. Am întors capul spre rama cu poze și priveam în lung..

            -Orele tu le începi la 8, deci va trebui să te trezești dimineață. Cărțile sunt în birou, iar orarul tot acolo. Tu și Tara învățați în aceași clasă, deci o să fie mereu cu tine, stai fără grijă. Nate are clasa lângă a ta, iar Kevin la etaj. El e a 9a la același liceul. O să fie totul bine scumpo....

Spune.

Sunt momente în viață când vrei să spui ceva, cuiva, dar nu poți.

Nu poți pentru că ți-e frică ca acele lucruri să nu aibă un impact prea mare, un efect.. negativ.

Ți-e frică ca nu cumva să ți se interzică ceva sau să se supere cineva drag ție pe tine.

Și îți mai este frică ca nu cumva să fii luată în derâdere.

Ți-e frică să nu pierzi persoane dragi din jurul tău, deja ai pierdut destule.

Ș-apoi te gândești că nu are rost să deschizi gura degeaba..

Te închizi în tine din cauza acestei frici.

Și urli tare din interior..

SPUNE! SPUNE! SPUNE!!!

Dar tu continui să taci și să nu faci nimic. 

Și uite așa, ajungi să suferi.

Și..

..încet, încet..

..mori..